Verbul – conjugări și verbe auxiliare

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni: a sta, a face, a mânca, a merge etc.

Conjugarea verbului

Fiecare acţiune sau stare are un nume exprimat printr-o formă verbală nepersonală, numită infinitiv: a lucra, a vedea, a face, a citi, a coborî.

Infinitivul este format din rădăcina verbului, la care se adaugă una din terminaţiile: -a (a lucra); -ea (a vedea); -e (a face); -i (a trăi); -î (a coborî). Când este folosit numai pentru a denumi acţiunea sau starea exprimată de verb, infinitivul este precedat de prepoziţia a : a ajuta.

După terminaţia infinitivului, verbele se grupează în patru conjugări, de aceea terminaţia infinitivului se numeşte caracteristica conjugării:

-conjugarea I : formează infinitivul scurt cu sufixul –a (a lucra, a învăța)

-conjugarea a II-a: formează infinitivul scurt cu sufixul –ea (a cădea, a avea, a plăcea, a tăcea)

-conjugarea a III-a: formează infinitivul scurt cu sufixul –e (a bate, a cere, a face, a merge)

-conjugarea a IV-a: formează infinitivul scurt cu sufixul –i și –î (a citi, a privi, a coborî, a urî)

Locuțiuni verbale

Acţiunile şi stările pot fi exprimate şi prin locuţiuni verbale (grupuri de cuvinte între care se află neapărat un verb şi care îndeplinesc împreună rolul unui verb). Cele mai multe locuţiuni verbale se pot înlocui cu un verb:

a băga de seamă = a observa

a-și aduce aminte = a-și aminti

a o lua Ia fugă = a fugi

Verbul care intră în componenţa locuţiunii verbale are rolul gramatical de a preciza persoana, timpul şi modul acţiunii, iar celălalt cuvânt (substantiv, adverb etc.) îi precizează, de obicei sensul.

Verbe predicative și verbe nepredicative

Verbele care au un înţeles de sine stătător sunt predicative, adică pot spune singure ceva despre subiect, pot exprima singure predicatul, atunci când sunt la un mod personal. Verbele care nu au un înţeles de sine stătător sunt nepredicative, pentru că ele nu pot spune singure ceva despre subiect, ci numai împreună cu alte cuvinte.

În afară de verbul a fi, mai sunt şi alte verbe care pot fi folosite şi ca verbe nepredicative: a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face, a părea etc. Verbele a ajunge şi a ieşi, când sunt folosite ca nepredicative, au sensul a deveni şi formează predicatul împreună cu altă parte de vorbire:

Când va fi mare va ajunge medic.

Verbul a face la diateza activă este predicativ, dar la diateza reflexivă nu are întotdeauna înţeles de sine stătător:

S-a făcut foc și pară = a devenit supărat.

A părea, la diateza activă, este nepredicativ (Pare că va fi cald), dar ca reflexiv impersonal este predicativ (Se pare că a greșit).

Caracterul tranzitiv și intranzitiv al verbelor

Verbele care pot avea un complement direct sunt tranzitive , iar cele care nu pot avea un complement direct sunt intranzitive.

Caracterul tranzitiv al unui verb nu se apreciază numai după prezenţa în propoziţie a complementului direct, ci după posibilitatea verbului de a avea un complement direct.

Unele verbe intranzitive pot fi uşor recunoscute după ceea ce exprimă. Astfel, verbele de mişcare (a veni, a pleca, a merge) şi cele care exprimă o stare, (a sta, a şedea, a exista) sunt intranzitive, pentru că ele nu exprimă acţiuni care să se exercite asupra unui obiect.

Unele verbe intranzitive sunt folosite şi ca tranzitive, sau verbe tranzitive sunt folosite şi ca intranzitive. Când un verb îşi schimbă caracterul intranzitiv sau tranzitiv, el îşi schimbă în general şi sensul lexical sau cel puţin capătă o altă nuanţă.

Verbele auxiliare

Verbele auxiliare sunt acele verbe care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse (a fi, a avea, a vrea)

Verbul “a fi”

Verbul a fi este neregulat. El ajută la formarea viitorului anterior (va fi scris), conjunctivului trecut (să fi scris), condiționalului trecut (aș fi scris), infinitivului trecut (a fi scris), dar și la formarea diatezei pasive (este scris).

Ortografia formelor verbului a fi

Formele prezentului (eşti, este, e), şi ale imperfectului (eram, erai, eraţi, erau) se rostesc şi se scriu corect cu e la începutul cuvântului, nu cu “ie-“, iar terminaţiile imperfectului ( -am, -ai, -a, -aţi, -au) se adaugă imediat după rădăcina e-: er/am, er/ai etc. Este greşit să pronunţăm şi să scriem: ieşti, ieste, eream, ereai etc

În vorbirea populară, se folosesc la prezent şi următoarele forme ale verbului a fi, la persoanele I şi a III-a: persoanele I singular şi a III-a plural: –îs (sunt); persoana a III-a singular: -i, -îi (este).

Formele -s şi -i se folosesc după cuvintele care se termină în vocală şi se leagă de acestea prin liniuţă, deoarece ele se rostesc împreună cu cuvântul dinaintea lor îs şi îi formează singură silabă:

Unde-s ochelarii mei?

Să nu confunzi formele îi şi –i ale verbului a fi cu pronumele personal de persoana a III-a. Pentru aceasta, observă înţelesul textului şi faptul că atunci când forma -i a verbului a fi se leagă prin liniuţă de un pronume, primul loc îl ocupă pronumele, iar al doilea loc, verbul -i: mi-i frică; ţi-i frică; i-i frică (mie, ţie, lui, ii este frică).

Verbul a fi se scrie cu un singur -i la următoarele moduri şi timpuri:

– infinitivul prezent şi perfect: a fi; a fi fost:

– imperativul cu aspect negativ, la persoana a II-a singular: nu fi ;

– viitorul şi viitorul anterior: voi fi; voi fi fost;

– condiţional-optativul prezent şi perfect: aş fi; aş fi fost.

Verbul a fi se scrie cu doi -i la următoarele moduri şi timpuri:

– imperativul cu aspect pozitiv, persoana a Il-a singular: fii ;

– conjunctivul prezent, persoana a II-a singular: tu să fii;

– gerunziul: fiind, nefiind, nemaifiind.

În aceste cazuri, primul -i face parte din rădăcina verbului, iar al doilea -i este terminaţia persoanei a II-a singular (la imperativ şi conjunctiv); la gerunziu, al doilea -i face parte din terminaţia gerunziului –ind

Verbul “a avea”

Indicativul prezent al verbului a avea (am, ai, are, avem, aveţi, au) serveşte ca auxiliar pentru formarea perfectului compus şi al modului condiţional-optativ. În acest caz verbul a avea a suferit schimbări la unele persoane:

– perfectul compus: am vorbit, ai vorbit, a vorbit, am vorbit, aţi vorbit, au vorbit;

– condiţional-optativul: aş vorbi, ai vorbi, ar vorbi, am vorbi, aţi vorbi, ar vorbi.

Indicativul prezent al verbului a avea este folosit ca auxiliar şi pentru exprimarea viitorului popular: am să vorbesc, ai să vorbești, are să vorbească, avem să vorbim, aveţi să vorbiți, au să vorbească.

A avea este verb predicativ (formează singur predicatul) când are inţeies de sine stătător (a poseda):

Am o fată foarte deșteaptă.

Forma corectă a conjunctivului prezent al verbului a avea la persoana a III-a singular şi plural este: el (ei) să aibă (nu să aibe).

Verbul “a vrea”

Verbul a vrea cu valoare predicativă are Ia indicativul prezent următoarele forme: eu vreau, tu vrei, el vrea, noi vrem, voi vreţi, ei vor.

Forma corectă a persoanei I singular este “eu vreau” (nu “eu vroi” sau “cu vroiesc”).

Ca verb auxiliar, folosit pentru formarea viitorului, verbul a vrea are următoarele forme: eu voi scrie, tu vei scrie, el va scrie, noi vom scrie, voi veți scrie, ei vor scrie.

Comments are closed.