Substantivul

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă ce exprimă nume de obiecte.

Exemple de substantive: carte, masă, om.

Prin cuvântul obiecte, folosit în sens foarte larg, înţelegem tot ceea ce poate fi cunoscut de om. Acestea pot fi: fiinţele şi lucrurile (fată, soră, revistă, uşă); fenomenele naturii (ploaie,vânt etc); însuşirile (frumuseţe, urâţenie, negrul, albul); stările sufleteşti (bucurie, tristeţe); acţiunile (muncă, luptă, mersul) etc.

Pentru a alcătui o propoziţie se pleacă de la un obiect cunoscut. Deci orice substantiv poate arăta obiectul de la care pleacă gândirea, pentru a alcătui o propoziţie.

Exemplu:

În propoziţia „Mama este veselă”, obiectul de la care pleacă gândirea este mama, iar cuvântul veselă arată însuşirea obiectului mama.

În propoziţia „Maria scrie o scrisoare”‘, obiectul de la care pleacă gândirea este Maria, iar scrie este un verb care arată acţiunea făcută de obiec­tul Maria.

În propoziţia „Scrierea ta este bună”, obiectul de la care pleacă gândirea este scrierea. Cuvântul scrierea este un substantiv.

Orice obiect poate avea o însuşire, deci orice substantiv poate avea un adjec­tiv (masă mare, privelişte frumoasă, privire lungă etc). Aceasta poate servi ca mijloc de verificare, pentru a nu confunda un substantiv care denumeşte o însuşire sau o acţiune cu un adjectiv sau cu un verb:

  • Dacă în text cuvântul respectiv este însoţit de un adjectiv, el este substantiv.
  • Dacă în text cuvântul nu are un adjectiv, putem verifica valoarea lui de substantiv prin adăugarea unui adjectiv. De exemplu: în propoziţia „ Masa a fost aranjată”, cuvântul masa poate primi un adjectiv: „Masa lungă a fost aranjată”. Deci, cuvântul masa este substantiv.

Locuțiuni substantivale

Locuţiunea substantivală reprezintă un grup de două sau mai multe cuvinte care împreună au valoarea unui substantiv.

Locuţiunile substantivale sunt rezultate de obicei din locuţiuni verbale al căror verb la infinitiv a fost substantivat:

Exemplu: aducere-aminte (rezultat din locuțiunea verbală a aduce aminte)

băgare de seamă (rezultat din locuțiunea verbală a băga de seamă)

luare de cuvânt (rezultat din locuțiunea verbală a lua cuvântul)

Din punct de vedere gramatical, locuţiunea substantivală se comportă ca un substantiv: poate avea forme pentru singular şi plural, articulate sau nearti­culate (aducere-aminte, aduceri-aminte; aducerea-aminte, aducerile-aminte); se poate declina (N. A. aducerea-aminte, aducerile-aminte; G. D. aducerilor-aminte); poate avea un adjectiv (frumoase aduceri-aminte).

 Felul substantivelor

Substantive simple şi substantive compuse

După numărul cuvintelor folosite pentru a denumi un obiect, substanti­vele pot fi: simple (soare, copac) sau compuse (ciuboţica-cucului, Vălenii-de-Munte).

Unele substantive compuse s-au format prin alăturarea cuvintelor, iar părţile componente pot fi:

—  două substantive aşezate alături sau legate printr-o prepoziţie: floarea-soarelui, Vatra-Dornei, drum-de-fier, Curtea-de-Argeş.

—  un substantiv şi un adjectiv: argint-viu, apă-tare, bun-simţ;

—  un substantiv şi un verb: gură-cască, pierde-vară, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne.

Alte substantive compuse s-au format prin contopirea cuvintelor care intră în componenţa lor. Deci ele nu se scriu cu liniuţă de unire: untdelemn, radio­jurnal, radiodifuziune, portaltoi, portavion, bunăvoinţă, bunăstare

Substantive comune şi substantive proprii

Substantivele comune denumesc toate obiectele de acelaşi fel: masă, scaun, pix, grădină

Substantivele proprii denumesc numai un obiect, deosebindu-l de celelalte: Maria, Braşov.

Ortografia substantivelor proprii

Substantivele proprii pot fi: simple (Timişoara, Dâmboviţa) sau compuse (Marea Neagră, Munţii Bucegi).

Substantivele proprii simple se scriu cu literă mare la începutul cuvântului: Marte, Pământ, Harghita etc.

Substantivele proprii compuse se împart în două categorii, în ceea ce priveşte ortografia lor:

a)   substantive care se scriu cu literă mare la începutul tuturor cuvintelor, în afară de cuvintele de legătură (articol, prepoziţie, conjuncţie):

—nume de persoane: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Costache Negruzzi

— oraşe, sate, munţi, ape etc: Satu Mare, Marea Neagră

— ţări: Statele Unite ale Americii

—  evenimente istorice importante: Unirea Principatelor

—  organe şi organizaţii centrale de stat şi politice: Curtea de Apel Bucureşti

b)   substantive care se scriu cu literă mare numai la începutul primului cuvânt:

–  denumesc sărbători, dife­rite întreprinderi, fabrici, uzine, străzi, ziare, reviste, titlurile operelor etc: Anul nou, Amin­tiri din copilărie (operă a lui Ion Creangă) etc.

– în denumirile sărbătorilor care încep cu o cifră, cuvântul ce urmează după cifră se scrie cu literă mare: 24 Ianuarie, 25 Decembrie, 1 Mai.

Genul substantivelor

În limba română, substantivele pot fi de genul:

masculin: un câine, doi câini

feminin:   o carte, două cărţi

neutru:     un drum, două drumuri.

Diferenţa de sex pentru substantivele care denumesc fiinţe se face prin:

a) întrebuinţarea unor cuvinte diferite la masculin şi feminin: bărbat — femeie- băiat – fată; oaie – berbec; cocoş – găină etc.;

b) prin formarea femininului de la masculin: nepot – nepoata, prieten -prietenă; urs – ursoaică; sau a masculinului de la feminin: vulpe – vulpoi;

Substantivele epicene sunt substantivele nume de animale şi de păsări sălbatice care au o singură formă pentru ambele genuri: cocostârc, cuc, elefant, şarpe, jaguar, hipopotam, elefant, râs, rinocer etc. (masculin); cămilă, cârtiţă, lebădă, pupăză, antilopă, panteră, girafă, hienă etc. (feminin).

Numărul substantivelor

Prin formele pe care le iau în vorbire, substantivele pot arăta un sin­gur obiect sau mai multe obiecte de acelaşi fel, adică numărul obiectelor. În mod obişnuit, substantivele au o formă pentru singular, formă care arată un singur obiect, şi o formă pentru plural, care arată mai multe obiecte de ace­laşi fel:

—  singular: om, fată, pisică, barcă

—  plural: oameni, fete, pisici, bărci.

Substantive care au forme numai pentru singular:

– substantive proprii, pentru că ele denu­mesc un singur object, considerat izolat: Mureş, Dâmboviţa etc;

– substantive comune care denumesc orânduirile sociale, religiile: sclavagism, feudalism, capi­talism, socialism, comunism, creştinism, catolicism etc;

– calităţi sau însuşiri: înţelepciune, curaj etc;

– stări organice: foame, sete etc;

– materie: aur, fier, zinc, miere, mazăre etc. ;

– sporturi: fotbal, volei etc.

Substantive care au numai forme de plural: zori, Carpaţi, Bucegi, Bucureşti, Galaţi etc. Numele de localităţi cu formă de plural au înţeles de singular, pentru că ele denumesc o singură localitate.

În cazul unui număr redus de substantive cele două forme diferite de gen se manifestă la plural şi corespund la sensuri diferite:

sg. corn

– pl. corni (masculin) = instrument muzical

– pl. cornuri (neutru) =pâine mică, curbată

– pl. coarne (neutru) = formaţie osoasă pe capul animalelor

sg. ochi

– pl. ochi (masculin) = organul vederii
– pl. ochiuri (neutru) = ouă prăjite

sg. colţ

– pl. colţi (masculin) = dinţi lungi la animale
– pl. colţuri (neutru) = unghiuri (în geometrie)
sg. timp

– pl. timpi (masculin) = etapă a mişcării
– pl. timpuri (neutru) = vreme.

Substantivele cu sens colectiv denumesc o totalitate de obiecte de acelaşi fel şi au numai formă de singular: muncitorime, mulţime, boierime, burghezie, nobilime, stol, roi, cârd, grup, popor, oaste, grămadă etc.

 

Comments are closed.