Interjecția

Definiția. Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă direct sau indirect stări psihice emoţionale sau reproduce cu aproximaţie sunete şi zgomote.

Interjecţiile sunt cuvinte de tip special ce se deosebesc atât de părţile de vorbire autosemantice care denumesc noţiuni propriu-zise, cât şi de instrumentele gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii) ce exprimă raporturile dintre noţiuni. Interjecţiile nu denumesc, ci redau diferite emoţii, sentimente, impulsuri de voinţă ale vorbitorului sau zgomote din natură. Adesea rostirea lor este însoţită de anumite gesturi (mișcări ale feței,mâinilor), deoarece ele singure nu sunt suficiente pentru a exprima pe deplin starea fizică sau psihică a vorbitorului.

Clasificarea interjecțiilor

După formare și după origine, interjecțiile sunt de două feluri: primare și secundare.

Interjecțiile primare se impart în interjecții simple și compuse.

Interjecțiile simple sunt alcătuite dintr-un singur component:

– dintr-o vocală (A!,O,!E! I!) sau consoană (H!): O, ce tânăr ești!

– dintr-un diftong (Ai! Ia! Ui! Ei!): Ei, nu te duce acolo!

– dintr-o vocală și o consoană (Ah! Of! Eh!): Ah, ce cald este afară!

– interjecţii bisilabice (Aho! Oho! Ehe! Aha!): Aha! Deci acolo te-ai ascuns!

Interjecţiile compuse sunt alcătuite fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai!, tic-tac!, trosc-pleosc!, lipa-lipa! cuțu-cuțu!

Interjecțiile secundare sunt cele provenite din alte părți de vorbire, iar datorită unei întrebuințări foarte frecvente, își pierd sensul lexical, capătă o valoare afectivă și devin interjecții. Astfel, pot deveni interjecții unele substantive (doamne!, păcat!, rușine!, frate!, mamă! etc.), adjective (sărăcan, aracan etc.), adverbe (aș!, așa!, aiurea!, unde!)

După sens, interjecțiile se împart în:

1. Interjecţii emoționale ce exprimă senzaţii fizice sau stări sufleteşti .În mod teoretic, toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor. Prin aceași interjecţie pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii:

– durere: “Ah! ce mă doare piciorul.”

– admirație: “Ah! ce fată deșteaptă am.”

– încântare: ” Ah! bine că ai venit.”

– dorință: ” Ah! tare aș vrea să te văd.”

2. Interjecţii care exprimă voinţa sau dorinţa. Ele au un sens apropiat de al imperativului sau al vocativului. Cu ajutorul lor se redau diferite acte de voinţă: adresări, rugăminți, porunci, îndemnuri (alo!, bre!, hai!, haide!, haideţi!, stop!).

3. Interjecții onomatopee sunt interjecţiile care reproduc diferite sunete, zgomote sau strigătul animalelor: bang! poc! zdup! pleosc! vâj! ham! cucu! oac! guiț! cucurigu! miau! hapciu! etc.

Locuţiunile interjecţionale sunt sintagme legate în componenţa cărora intră o interjecţie primară şi un alt cuvânt cu valoare interjecţională: ia uite! ia te uită! ia vezi! nu zău! ei asta-i!

Interjecţiile apar totdeauna cu valori afective, pe care le redau mai nuanţat decât cuvintele obişnuite. Ele aparţin, de fapt, mesajului vorbit, în textul scris, fiind doar mărci ale oralităţii şi apărând exclusiv în stilul beletristic, în vorbirea populară şi familiară. Frecvenţa interjecţiilor într-un text este deci un indice al expresivităţii şi al oralităţii acestuia. Unele dintre ele ajută la formarea unor părţi de vorbire flexibile: of – oftat, a ofta ; vai – vaiet, a se văita; poc – pocnet, pocnit, a pocni; sau fac parte din componenţa unor unităţi frazeologice (vai şi amar, cu chiu cu vai, aoleu şi vai de mine).

Interjecţiile de adresare măi, mă, bre au în vorbire acelaşi rol ca și vocativul, adică sunt folosite pentru a striga pe cineva, spre a-l face atent la comunicarea pe care vrem să i-o facem. Sunt şi interjecţii de adresare care nu au rolul de a striga pe cineva, ci sunt folosite în scopul de a atrage atenţia cuiva asupra unui lucru sau a unui fapt: ia, iacă, iată, uite.

Punctuația interjecțiilor

Interjecţiile au o intonaţie exclamativă, care poate fi mai înaltă sau mai puţin înaltă, de aceea după interjecţie se pune semnul exclamării sau virgulă, potrivit cu intonaţia ei. În majoritatea cazurilor, se pune semnul exclamării după interjecţiile care exprimă stări sufleteşti puternice: entuziasmul, spaima, uimirea, o durere mare etc: Of! ce repede mergi.

Interjecţiile de adresare care îndeplinesc acelaşi rol ca şi vocativul, dacă nu sunt însoţite de un substantiv la vocativ se despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca şi substantivele la vocativ: Măi, vino mai repede!

După interjecţiile care exprimă un îndemn sau o poruncă (cu sens apropiat de al imperativului) nu se pune niciun semn de punctuaţie dacă sunt urmate de un complement care le determină: Hai cu mine!

În celelalte cazuri, se despart prin virgulă sau prin semnul exclamării, în funcţie de intonaţia lor: Hai, că nu mai este timp.

Interjecţia de adresare ia urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv are aceeaşi intonaţie ca şi verbul, deci nu se desparte de acesta prin niciun semn de punctuaţie: Ia să văd şi eu!

Comments are closed.