Adjectivul – Tipuri și grade de comparație

    Definiție. Adjectivul este partea de vorbire care exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect. El însoţeşte un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz.

Exemplu: farfurie rotundă, farfurii rotunde, om slab, oameni slabi

    Adjectivul poate sta alături de substantiv, ca în exemplele de mai sus, sau poate fi legat de acesta prin articolul demonstrativ (adjectival): faruria cea rotundă, omul cel slab. Locul obişnuit al adjectivului este după substantivul pe care îl însoţeşte. El poate sta însă şi înaintea substantivului. Indiferent de locul pe care îl are faţă de substantiv, adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat.

Exemplu: politicosul copil, pietrosul drum

    După numărul cuvintelor prin care sunt exprimate, adjectivele sunt de mai multe feluri:

a) simple, formate dintr-un singur cuvânt: mare, generos, subțire;

b) compuse :

1. Se scriu cu cratimă:

    -adjectiv + adjectiv existente independent în limbă, cu sau fără vocală de legătură : tehnico-    științific, alb-negru, rău-platnic, economico-social, greco-catolic, medico-legal etc.;

    -adverb + adjectiv: nou-născut, bine-venit, așa-numit, sus-pus, așa-zis etc.;

2. Se scriu într-un cuvânt:

    -adverb + adjectiv : binemeritat, binefăcător, binevoitor etc.;

    -a + tot + adjectiv: atotputernic, atotștiutor etc.;

    -ne + mai + adjectiv: nemaipomenit, nemaivăzut, nemaiauzit etc.;

    -adjective alcătuite din elemente de compunere care nu au sens independent și un adjectiv     simplu : autocritic, bilunar, polisemantic, semioficial etc.

c) locuţiuni adjectivale (un grup de două sau mai multe cuvinte care au împreună valoarea unui adjectiv):

– om cu judecată= chibzuit;

– om cu minte = înțelept;

– om cu capul în nori = zăpăcit;

-om cu stare = bogat;

– om cu dare de mână = bogat

 
 

Locuţiunile adjectivale se comportă ca un adjectiv:

  • pot fi însoţite de articolul demonstrativ (adjectival): omul cel cu minte;
  • pot avea grade de comparaţie: un om mai cu minte.    

Locuţiunile adjectivale pot fi formate din:

– prepoziţie + substantiv; este cea mai întâlnită locuţiune adjectivală: din bătrâni(vechi); cu cap(deştept), fără cap(prost), de frunte(fruntaş).

– prepoziţie(sau adverb comparativ) + pronume demonstrativ: de aceea(de un anumit fel, de o anumită calitate);

– prepoziţie +adjectiv + substantiv: în prima linie(în față);

– adverb+ substantiv (adjectiv): sus-pus (care este într-o poziţie socială înaltă);

– substantiv +prepoziţie+ substantiv, legate de substantivul postpus prin prepoziţie: fel de fel(variat, felurit);

– prepoziţie +substantiv +prepoziţie+ substantiv: din tată în fiu(transmis de-a lungul generaţiilor); cu scaun la cap(chibzuit, înţelept).

    Majoritatea locuţiunilor adjectivale se comportă ca locuţiuni invariabile. Există însă şi locuţiuni variabile, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat:

bătut în cap – bătuţi în cap

bătător la ochi – bătători la ochi

plin de importanţă – plini de importanţă

slab de înger – slabi de înger etc.

    Din punct de vedere lexico-semantic, adjectivele sunt de mai multe feluri:

  • adjective calitative: desemnează însușirile intrinsece ale obiectelor. Acestea au forme speciale pentru exprimarea gradelor de comparaţie şi pot servi de asemenea și drept bază derivativă pentru substantive, verbe şi adverbe (greu – greutate, isteț, istețime).

    Adjectivele calitative pot fi apreciativ-senzoriale (denumesc însușiri care sunt percepute cu ajutorul organelor de simț): roșu, rotund, lung,mic, gras, puternic, acru, dulce sau apreciativ-relaţionale ( denumesc însuşiri care nu sunt percepute cu ajutorul organelor de simţ, ci deduse în urma aprecierii calităţii obiectului de către vorbitor): blând, rău, sănătos, deştept, vesel, trist.

  • adjective relative prezintă ca însușiri relațiile obiectului cu alte obiecte, fiind, în majoritatea lor, derivate de la teme substantivale, verbale sau adverbiale: lumesc, diplomatic, pietros, muntos, ceresc, primăvăratic, trecător, rătăcitor, alergător, abătut, lăudat, prins, adormit, plecat, zâmbăreț. Acestea nu au grade de comparație deoarece relațiile prezentate de ele ca însușiri nu presupun o variație a gradualității lor.

 

  • adjective pronominale: posesive(băiatul meu, pixul tău), demonstrative (scaunul acesta, ghiozdanul acela); de întărire (însumi, însuţi, însuţi, însele), interogativ-relative (care, ce, cât), nehotărâte (fiecare, oricare, oricât, alt), negative (nici un, nici o ).

 
 

Gradele de comparație ale adjectvului

    Adjectivul, singur sau ajutat de alte părţi de vorbire, exprimă diferite grade ale însuşirii sau gradele de comparaţie ale adjectivului. Adjectivul are trei grade de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ.

1. Gradul pozitiv arată însuşirea unui obiect, fără a fi comparată cu însuşirea altui obiect sau cu însuşirea sa în împrejurări diferite. Adjectivul la gradul pozitiv poate fi însoţit sau nu de articolul cel, cea, cei, cele: problema importantă, problema cea importantă, lupul sălbatic, lupul cel sălbatic.

2.Gradul comparativ exprimă intensitatea însușirii unui obiect în raport cu alte obiecte (Varful Moldoveanu este mai înalt decât vârful Omu.) sau cu el însuși în diferite împrejurări (Apa râului este mai limpede la munte decât la șes.)

Gradul comparativ poate exprima trei aspecte:

a) comparativul de superioritate – exprimă un grad mai mare al însușirii unui obiect, fiind format din mai + adjectiv: mai bun, mai frumos, mai înalt;

b) comparativul de inferioritate – exprimă un grad mai scăzut al însușirii unui obiect, fiind format din mai puțin + adjectiv: mai puţin bun, mai puțin frumos, mai puțin înalt;

c) comparativul de egalitate – exprimă o însușire ce caracterizează în aceeași măsură obiectele comparate, având structura: la fel de + adjectiv, tot așa de + adjectiv, tot atât de + adjectiv – la fel (tot aşa, tot atât) de bun.

    Uneori, comparativul de egalitate nu este precedat de locuţiunile adverbiale la fel (tot aşa, tot atât). În acest caz, al doilea termen al comparaţiei este introdus prin adverbele cât sau ca: înalt cât casa. Adjectivul poate fi pus şi după al doilea termen al comparaţiei, legânduse de acesta prin prepoziţia de: cât casa de înalt. Construcţiile cu adjectivul după al doilea termen al comparaţiei sunt mai expresive, deoarece scot în evidenţă obiectul cu care se face comparaţia. Acest comparativ de egalitate nu trebuie confundat cu gradul pozitiv. Recunoaşterea comparativului de egalitate care nu este precedat de cuvintele la fel, tot aşa, tot atât se face după adverbele cât şi ca.

3. Gradul superlativ arată însuşirea la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut. Gradul superlativ poate fi relativ sau absolut.

Superlativul relativ

Superlativul relativ exprimă cel mai înalt sau cel mai scăzut grad al însușirii unui obiect comparată cu aceeași însușire sau cu o alta. Gradul superlativ relativ este de două feluri:

-de superioritate – arată că un obiect posedă o însușire la cel mai înalt grad dintr-o clasă întreagă de obiecte. Se formează din articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele, la care se adaugă forma comparativului de superioritate.

    Exemplu: El este cel mai mare dintre elevi.

    Superlativul relativ de superioritate se folosește în construcții în care al doilea termen al comparaţiei se introduce prin prepoziţiile: dintre, între.

    Exemplu: Este cel mai bun dintre ei .

-de inferioritate – exprimă cel mai scăzut grad al însușirii unui obiect în raport cu un ansamblu de obiecte de același fel. Este format din articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele urmat de forma comparativului de inferioritate.

    Exemplu: Este elevul cei mai puțin silitor.

Când un substantiv are două sau mai multe adjective la gradul superlativ relativ, articolul cel, cea, cei, cele se repetă înaintea tuturor adjectivelor numai dacă vorbitorul vrea să scoată mai mult în evidenţă gradul superlativ al însuşirilor.

    Exemplu: băiatul cel mai înalt, cel mai frumos, cel mai inteligent

Superlativul absolut

Adjectivul la gradul superlativ absolut exprimă cel mai înalt grad sau cel mai scăzut al însuşirii fără ca însuşirea să fie comparată cu însuşirea altui obiect sau cu însuşirea aceluiaşi obiect în împrejurări diferite. În mod obişnuit, se construiește cu ajutorul adverbului foarte (foarte înaltă). Mai rar, se construieşte şi cu adverbele tare sau prea (tare înaltă; prea înaltă).

Superlativul absolut se exprimă şi prin alte mijloace ce au un caracter mai expresiv:

– adverbe şi locuţiuni adverbiale legate de adjectiv prin prepoziţia de: extraordinar de, grozav de, minunat de, insuficient de, nesatisfăcător de, neînchipuit de, nemaipomenit de, deosebit de, fantastic de, surprinzător de, groaznic de, peste măsură de, peste poate de etc.;

– diferite expresii în care adjectivul este însoţit de un substantiv ce-i dă valoare de superlativ absolut: deştept foc sau foc de deştept, frumos nevoie mare etc.;

-repetarea adjectivului: mare, mare;

– lungirea vocalelor: acr-u-u-u;

Adjective care nu au grade de comparaţie

Nu au grade de comparaţie:

– adjectivele care prin sensul lor exprimă însuşiri ce nu pot fi comparate: complet, egal, politic, civil, oficial, popular, întreg, mort, viu, unic, perfect, principal etc.;

– adjectivele care în limba latină reprezentau forme ale comparativului sau ale superlativului: major, minor, inferior, superior, interior, exterior, optim, minim, suprem etc.

Comments are closed.